În paginile adiacente puteţi găsi un mic dicţionar de termeni, denumiri şi expresii japoneze care se folosesc în dojo-urile de karate, plus altele mai generale. Acolo unde un termen apare cu sensuri diferite în mai multe arte marţiale (sau stiluri) , am dat în primul rând (sau doar) semnificaţia din shotokan.
A – C D – F G – I J – K M – R S – SH T – Z numerale
Câteva cuvinte despre limba japoneză:
– cuvintele compuse se scriu fără linioară; în transliterare am folosit-o însă frecvent, pentru uşurinţa identificării cuvintelor componente
– nu există litere mari şi mici. Cuvintele împumutate din japoneză ar trebui scrise, din acest punct de vedere, conform regulilor limbii în care au fost preluate. Deci, dacă scriem fotbal, şah sau arta aranjării florilor cu literă mică, probabil că la fel ar trebui să procedăm şi cu karate sau aikido atunci când folosim aceste cuvinte ca substantive comune.
– în japoneză există multe omonime – cuvinte care sună la fel şi a căror transliterare arată la fel, dar care se scriu cu kanji (ideograme) diferite. De exemplu, kara din karate s-a scris iniţial cu ideograma însemnând China, chinezesc; ulterior, aceasta a fost înlocuită cu ideograma însemnând gol. Astfel, cuvântul karate, deşi nu şi-a modificat pronunţia, şi-a schimbat înţelesul din „mâna chinezească” în „mâna goală”.
– linioara deasupra unei vocale semnifică vocală lungă şi schimbă sensul cuvântului. De ex.: soto (exterior), sōto (discipol budist), sotō (zahăr nerafinat), sōtō (adecvat)
– modul în care sunetele limbii japoneze sunt transpuse în alfabetul latin provine din limba engleză:
- shi = şi
- ge, gi = ghe, ghi (mai exact gue, gui, ca în franceză)
- chi = ci
- tsu = ţu
- ji, ju = gi, giu (mai exact dzi, dzu)
- wa = ua
Câteva particularităţi de pronunţie:
– fiecare vocală se pronunţă separat. Ex. aoi (albastru) se pronunţă în trei silabe, a-o-i. Excepţie fac ya, yo, yu, pentru că y funcţionează ca o consoană.
– n este singura consoană care formează o silabă de sine stătătoare. Se pronunţă n sau m (înainte de p sau b).
– pronunţia lui u este undeva între u şi î
– fu se pronunţă apropiat de hu (cu buzele uşor întredeschise)
– i şi u aflate între consoane surde (k, s, sh, t, ch, ts, h, f, b, p) de obicei nu se pronunţă. De ex. tsuki se pronunţă aproximativ ts’ki, iar wakarimashita – wakarimash’ta
– su şi tsu la final de cuvânt au vocala mută şi nu formează practic o silabă. De exemplu, wakarimasu se pronunţă wakarimas’.
– anumite consoane funcţionează în pereche, în funcţie de cum sunt situate, respectiv la începutul cuvântului sau în interiorul unui cuvânt compus. Aceste perechi sunt:
- k – g (keri –> mae-geri)
- h/f – b (harai –> gedan-barai)
- ts – z (tsuki –> gyaku-zuki
- t – d (te –> kuma-de)